† Scrisoarea pastorala a IPS Bartolomeu

† BARTOLOMEU
PRIN HARUL LUI DUMNEZEU,
ARHIEPISCOP
AL VADULUI, FELEACULUI SI CLUJULUI

iubitului nostru cler si popor:
har, pace, ajutor si milã de la Dumnezeu,
iar de la noi arhieresti binecuvantãri si crestineasca salutare:

HRISTOS A INVIAT!
† B A R T O L O M E U
din mila lui Dumnezeu, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului si Clujului,
Mitropolit al Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului,
catre iubitul meu cler si popor, har si mila de la Dumnezeu,
iar de la mine arhiereasca binecuvantare.
Iubitii mei fii sufletesti,
Hristos a inviat!
Adevarat, a inviat!
Se ingana ziua cu noaptea cand Maria Magdalena, probabil cu putin inaintea celorlalte sfinte femei, a : gasit piatra rasturnata de pe mormantul Domnului. Inspaimantata, mironosita alearga in cetate si le spune ucenicilor ce a vazut. Petru si Ioan se reped intr'un suflet catre gradina, urmati indeaproape de aceeasi Marie. Mai sprinten, Ioan ajunge intaiul, dar, tanar fiind, nu indrazneste sa intre in mormantul din peretele de piatra decat insotit de Petru care, mai varstnic, il ajunge gafaind. Cutremuratorul adevar le sta in fata: Domnul nu este acolo! In cugetul lor foarte omenesc, aceasta inseamna ca trupul Invatatorului a fost sustras de necunoscuti, pentru pricini de neinteles. Cu aceasta tulburare se intorc in cetate.
Maria ramane si plange. Plange chiar si in fata ingerilor: „Au luat pe Domnul meu si nu stiu unde l-au pus!” Plange si in fata Celui care, in semiobscuritatea diminetii, i se pare a fi gradinarul: „Daca tu l-ai luat, spune-mi unde l-ai pus si eu il voi lua de acolo”. In clipa urmatoare Gradinarul o cheama pe nume. Ea isi recunoaste Invatatorul, viu si intreg, ii rosteste numele, ii asculta cuvintele, ii primeste porunca si fagaduinta. Ea e primul martor al invierii.
De ce tocmai ea? De ce nu i S'a aratat Domnul mai intai lui Petru, cel atat de inflacarat in credintele si necredintele lui? De ce nu l-a preferat pe Ioan, cel mai iubit dintre ucenici, singurul care-L insotise pe drumul Crucii? Iar daca preferintele trebuiau sa se indrepte catre o femeie, de ce nu i-a acordat acest privilegiu propriei Sale Maici, indiferent unde s'ar fi gasit ea in acel moment? De ce, neaparat, in socotinta dumnezeiasca a trebuit sa fie Maria Magdalena?
Doctorul nu vine pentru cei sanatosi, spusese El, ci pentru cei bolnavi. Pastorul isi paraseste turma in cautarea oii celei pierdute. Parintele tanjeste dupa fiul ratacitor si-i celebreaza, cu bratele deschise, intoarcerea. Maria Magdalena e prototipul omului pentru care Domnul a venit in lume. Intai si mai intai pentru ea S'a intrupat, pentru ea a propovaduit, pentru ea a savarsit minuni, pentru ea a suferit, pentru ea si-a varsat sangele pe Cruce, pentru ea si pentru toata suflarea pacatosilor lumii, asemenea ei cazuti si asemenea ei chemati. Nu, nu e vorba de un primat al credintei. Asemenea ucenicilor, si Maria se indoise de perspectiva invierii, si ea o primise ca pe o simpla metafora, si ea gandise ca trupul Domnului fusese stramutat in alta parte.
Dar daca Petru si Ioan s'au intors ingandurati in cetate, Maria continua sa-si caute Invatatorul. Ceva mai tarziu, Iisus avea sa i Se arate lui Saul, pe drumul Damascului, tocmai pentru ca acesta Il cauta, alerga dupa El. „ Bateti si vi se va deschide, cautati, si veti afla ”. Intru nadejdea deznadajduitului, Maria vedea acum, poate mai mult decat oricand, superba dominanta a sufletului ei: iubirea. Din iubire pot izvori cunoasterea si credinta.
Daca pe Maria Magdalena trebuie s'o vedem in pacatoasa care i-a uns Domnului picioarele in casa fariseului Simon si asupra careia El a rostit parabola celor doi datornici, atunci iubirea ei e mai puternica si mai graitoare chiar decat aceea a fiului ratacitor. In logica parabolei, femeia iubeste mult pentru ca i s'a iertat mult; in deznodamantul intamplarii, Domnul ii iarta mult pentru ca mult L-a iubit. Sa mai citim odata textul din Luca 7, 36–50 si ne vom convinge ca iubirea e lucratoare.
Si daca pe aceeasi Marie trebuie s'o recunoastem in Betania savarsind, simbolic si anticipativ, ritualul de inmormantare a Domnului, prin aceeasi emotionanta ungere cu mir, iubirea ei capata dimensiuni cosmice. De moartea lui Iisus se intuneca soarele, de invierea Lui se bucura ingerii. Maria Magdalena e cea dintai care-I gateste Domnului ingroparea, ea va fi si cea dintai care sa se patrunda de bucuria Invierii. E suprema Bucurie, aceea care incununeaza Iubirea.
Iubitii mei fii sufletesti,
Totusi, nu Maria Magdalena este primul martor al invierii. Parintele Staniloae spune – superb – ca Invierea a inceput in iad. De pe Cruce El se pogoara intru cele mai de jos ale adancului si li se arata protoparintilor Adam si Eva, pe care-i ridica impreuna cu cei asemenea incatusati. Si pentru ei murise pe Cruce, si fata de ei avea de implinit o fagaduinta. Singura imagine potrivita este aceea a pogorarii Lui la neamuri, izvorata din geniul iconografiei bizantine si atat de frumos rafinata in vechile noastre fresce si miniaturi. Nimeni nu L-a vazut pe Domnul inviind, dar multi sunt cei ce L-au vazut inviat.
Deasupra, in rai, mai astepta un martor: talharul rastignit de-a dreapta lui Iisus. Nu mai avusese timp pentru indreptare, dar in ultima clipa se rascumparase prin simpla recunoastere a vinovatiilor sale si a Nevinovatului de alaturi. Bucuria invierii i se ofera si celui ce s'a trezit in ultima clipa din somnul – sau somnolenta – cugetului.
Ca invierea „a inceput” in iad, e un fel de a spune, la masura rostirii si priceperii noastre. Nu e vorba de momente succesive, ci de simultaneitatea prezentei lui Dumnezeu. In acelasi timp, Iisus era ,, in mormant, cu trupul, in iad cu sufletul, in rai cu talharul si pe scaun impreuna cu Tatal si cu Duhul ”, dupa cum spune o rugaciune de taina a Sfintei Liturghii, care rezuma simultaneitatea evenimentului invierii ca intreg. Invierea nu e o miscare in sine, ci un act operativ, un inceput perpetuu.
E adevarat ca evenimentul pogorarii la iad nu se bucura de popularitate biblica, singurul sau temei scripturistic fiind acela din intaia Epistola Soborniceasca a Sfantului Apostol Petru , dar acest temei, departe de a fi o dobanda a timpului, e contemporan cu Evangheliile. El face parte integranta din doctrina noastra asupra invierii, exprimand prima miscare pe care a facut-o Domnul indata dupa moartea Sa pe cruce. Motivul pogorarii e foarte frecvent in imnografie. „ Portile iadului le-ai sfaramat, Doamne” , exclama o stihira din vecernia glasului al patrulea, iar una din cantarile Sfintelor Pasti o spune mai pe larg: „ Pogoratu-te-ai intru cele mai de jos ale pamantului si ai sfaramat incuietorile cele vesnice care-i tineau pe cei legati, Hristoase”.
Iubiti credinciosi,
Intr'o fresca a bisericii manastirii Clocociov Hristos este infatisat pogorat undeva in subteran - sub nivelul colinelor din preajma -, dar nu linistit ca in scena Botezului, ci viguros, dinamic, biruitor, cu talpile pe portile de arama ale iadului, sfaramate. Din doua morminte ii ridica de mana pe Adam si pe Eva, eliberati acum din lunga lor asteptare, in timp ce Ioan Botezatorul Il arata - ca si odinioara „ Iata Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii ” -, iar dreptii Vechiului Testament, de-o parte si de alta, mantuiti si ei, il contempla. Dedesubt, diavolul zace legat in lanturi, sub stapanirea unui inger care - in cazul nostru - il tine de coarne, ca un semn ca Belzebut nu mai are nici o putere si ca neputinta lui e veselia celor eliberati. Scena e reprezentarea cea mai autentica a invierii Domnului si o gasim nu numai in fresce, ci si in numeroase ferecaturi ale Evangheliei, pe coperta din fata.
Erminiile recomanda, totusi, si o reprezentare mai directa a invierii: Iisus Hristos deasupra mormantului putin deschis, in haine albe, stralucitoare, binecuvinteaza cu dreapta si tine in stanga un steag cu cruce de aur, intru bucuria celor doi ingeri de alaturi si spre spaima ostasilor ce-L strajuisera, cazuti cu fetele la pamant. E interesant sa notam ca aceasta reprezentare e cultivata mai ales de pictura bisericeasca mai noua - din care nu lipseste suflul Occidentului -, pe cand cealalta, a Pogorarii la iad, a prins radacini foarte puternice in arta bizantina.
Hristos nu numai ca le daruieste celor morti viata (lumina), ci, mai mult, le-o duce El Insusi, personal, prin actul pogorarii in iad, implinindu-le asteptarea, in care ne regasim si noi, cei de astazi.
Iubitii mei fii sufletesti,
Dupa ce a fost vazut de Maria Magdalena, Domnul li S'a aratat, de mai multe ori, si ucenicilor Sai. La un moment dat le-a aparut Cineva la tarm si le-a poruncit sa arunce mreaja si ei l-au ascultat si au prins multime mare de pesti. Nimic nu S'a petrecut fulgerator, halucinant, totul s'a petrecut la lumina zilei, cu calm, gospodareste, atat de pe indelete incat pescarii si-au luat timp chiar sa-si numere vanatul si sa observe ca mreaja nu se rupsese de atata belsug. In cele din urma, poftiti sa pranzeasca impreuna, ucenicii se uitau la El si (ascultati bine!): „ niciunul nu indraznea sa-l intrebe: cine esti Tu?, stiind ca Domnul este ”. Pagina extraordinara! Daca Biblia nu ar fi opera Duhului Sfant, atunci Evanghelistul Ioan ar trece drept cel mai mare scriitor al lumii.
Domnul inviaza pe rand, ca un val de lumina purtat pe rotundul pamantului, de douasprezece ori triumfator la stele, din Ierusalim pana'n Ierusalim. Un vazduh de clopote se stinge aici si un altul izbucneste dincolo, catre apus, mereu pe urma soarelui, din prag in prag, pe rotund.
E o inviere pentru noi, oamenii; pentru cei din orizontul satului si al cetatii si al tarii si al pamantului. Noaptea invierii nu cunoaste somn; ea e numai veghe, implinire si asteptare, intru bucuria nemarginita a biruintei asupra mortii.
Fie ca aceasta asteptare si bucurie sa va fie sporite de toate bunatatile lui Dumnezeu si sa va devina o necurmata inviere launtrica.