Tonomatul Boc

Este o minune a ştiinţei şi tehnicii politice. Nu trebuie să-i bagi niciun eurocent, nici măcar un ban. Se porneşte singur, la un semn, şi cuvintele ţâşnesc ca dintr-o mitralieră ce trage cu dopuri de plută. Se înşiră, se leagă, se sudează că nu ai loc să arunci o virgulă, să baţi un punct, să înfigi un semn de exclamaţie, te doboară încet cu accentele lor grave şi îţi dau lovitura de graţie, străpungându-te scurt, cu un accent ascuţit, lătrător. Puţinătatea plăcilor din dotare – am numărat cinci, dar, în ultima vreme, rulează mai ales două – este compensată de faptul că tonomatul Boc nu se defectează niciodată şi fonoteca sa îngurgitează orice îi livrează creatorul.
De la Palatul Cotroceni, i-a sosit discul „Triunghiul malefic”, pe care îl pune săptămânal. „Nu am crezut niciodată să-l văd pe Tăriceanu stând la masă cu Ion Iliescu şi Adrian Năstase şi punând la cale restauraţia în România”, spune refrenul, reluând într-o notă mai moale zicerea prezidenţială apăsată, de acum câteva luni: „Sunt convins că, aşa cum va stabili PSD-ul, premierul va fi extrem de supus, în mod deosebit ce-i va cere domnul Iliescu şi domnul Năstase”. Întruchiparea răului absolut din această triadă de coşmar apare a fi „bătrânul edec”, fostul preşedinte al României.
„Se prefigurează acuzaţia de genocid în dosarul Revoluţiei, pentru perioada de după 22 decembrie, când Ion Iliescu a preluat puterea”, a răsucit pumnalul Traian Băsescu, în inima vârcolacului comunist. Tonomatul Boc a repetat, cu multă siguranţă: „A girat crime împotriva poporului, nu are cum să pretindă să mai fie o voce într-o Românie europeană”. Cu ajutorul „trădătorului” Tăriceanu, Iliescu şi Năstase pun la cale „compromiterea democraţiei şi revenirea la epoca restauraţiei”, se aude din carcasa lui Emil Boc. Cuvântul „restauraţie” ţipă din toate consoanele şi ajunge înapoi, la sursă, între zidurile Palatului Cotroceni, unde a răsunat, din gura preşedintelui, pe 6 martie 2008, când a acuzat „o restauraţie legată de închiderea dosarelor fostei Securităţi”.
Capacitatea lui Boc de a reproduce cu maximă fidelitate până şi şoaptele prezidenţiale – ar şi lăcrima, dacă nu ar fi doar o maşină – l-au făcut cel mai potrivit preşedinte pentru PD-L, din punctul de vedere al lui Traian Băsescu. Este executantul perfect, nu se plânge, nu contrazice, nu se revoltă, nu are idei, nu poate nici măcar exista fără un şef la comandă. El îi deschide preşedintelui de facto un alt difuzor politic de rezonanţă, îi asigură, prin împrumutul de autoritate de care beneficiază, controlul asupra PD-L şi întăreşte impresia că acesta este o formaţiune monolit.
Când discul se învârteşte, vezi partidul aliniat în poziţie de drepţi, ascultând ca pe imnul de stat chiar şi vulgara hăhăială a lui Băsescu. Serviciul adus şefului statului se transformă însă în deserviciu pentru PD-L. Fiind vocea cea mai sonoră şi cea mai auzită, câteodată singura vorbitoare, Emil Boc transferă imaginea sa de tonomat şi partidului. PRELUARE GANDUL